Pădurea

De n-ai fi Tu în viața mea, Isuse,
Aș fi ca un pământ pustiu fără izvoare,
Aș fi pentru vecii pierdut, în zorile apuse,
Aș fi numai un chip de lut, ce azi a fost, iar mâine moare.

De n-ai fi Tu în viața mea, Isuse,
Și vocea de n-aș fi auzit vreodată,
Aș fi pierdut, cu răni aprinse,
Ca un orfan ce n-are tată.


De n-ai fi Tu Isus în viața mea,
N-aș ști iubi, n-aș ști ierta,
De Tu în mine nu ai exista,
Ce-aș fi eu oare?

De nu ai fi murit cândva pe cruce,
Și sângele-Ți de n-ar fi curs,
N-aș fi iertat printr-o iubire,
Când eu loveam, Tu m-ai cuprins.

E greu a spune în cuvinte,
Cum fără tine eu aș fi,
Mai rău în lumea asta nu-i nimic,
Decât fără de Tine a trăi.

Și când închisam ochii toți,
Și inima lăsat-am a privi în zare,
Eu am văzut cum oameni, toți,
Erau ca niște capăcei sub soare.
Eram ca o pădure toți,
Unii mai verzi, alții uscați,
Și-n centru Dumnezeu
Ce ne așteaptă,
Pentru că vrea să fim iertați.
Un gănd am avut zilele trecute: m-am gândit cum ar dacă toți oamenii ar fi ca o pădure, fiecare câte un copăcel. În centrul pădurii e Dumnezeu. Unii aveau așa de multe crengi uscate în jurul lor încât nu-L mai puteau vedea pe Dumnezeu, alții erau cu adevărat niște pomi verzi pentru slava Sa. De asemenea, am înțeles, că oricât de murdar aș fi, eu nu mă pot curăți singur, Isus e cel care curăță inima mea, pentru a putea sta înaintea Lui.

E greu a spune în cuvinte,
Cum fără tine eu aș fi,
Mai rău în lumea asta nu-i nimic,
Decât fără de Tine a trăi.

De n-ai fi Tu în viața mea, Isuse,
Departe-n lume-aș rătăci,
În întunericul cel aspru, sub stele reci, apăsătore,
Fără iubire aș trăi.

Dar mulțumesc că ești în mine,
Că inima îți este casă,
Că Tu ridici un suflet înspre ceruri,
Și vrei cândva, a-Ți fi mireasă.