Natura îmi vorbești

E toamnă.

Aceeași toamnă minunată.

Conștientizez că Dumnezeul cerului și al pământului e atât de creativ, plin de umor, un Dumnezeu pozitiv, care gândește profund, care se gândește la mine, care e îndrăgostit peste măsură de mine și mă curtează zi de zi....Cine sunt eu ca să se îndrăgostească de mine cel ce a creat lumina, stelele, zâmbetul, florile, oamenii?

De azi inima mea s-a hotărât să zâmbească non-stop.

Deci....spune-mi: cunoști pe cineva care să poată crea frunze ale căror culori să se schimbe în timp...și a căror frumusețe să radieze un strop din frumusețea creatorului?

Hai să-ți spun: plimbându-mă azi am descoperit ceva :) la care oamenii de știință nu prea își fac timp să se gândească, să reflecteze, să mediteze. Un lucru aparent nesemnificativ, dar care și-a pus amprenta peste inima și gândul meu...

Copacii de pe marginea străzii îmi zâmbesc și-mi fac cu mâna....

Ei m-alintă cu-a lor umbră îmi vorbesc prin foșnet simplu

Îi aud...îi văd...mă văd....îi iubesc...și-ascult povestea:

<<-Oameni buni, ce mari vă credeți. Priviți puțin în sus, la ce vă înconjoară. Și dacă a-ți privit deja, cu siguranță ultimul lucru pe care l-ați văzut a fost cerul, minunatul cer.

Vă mai credeți mari și tari? Veșnici nu mai sunteți, căci a-ți fost până acum, de azi doar efemeri mai puteți fi.

Voi nu vă deosebiți cu nimic față de noi.....

-Sunteți toți niște nebuni, îi întrerupe muritorul, voi trăiți în lumea voastră, ce vă pasă vouă?

-Oamenii sunt la fel ca și copacii....de fapt, NU! În copaci nu există răutate.Copacul poate simboliza țara, orașul, localitatea în care te afli. Frunzele sunt oamenii. Există frunze de nuc, cireș, mesteacăn, etc etc...

-Noi ne mulțumim de forma pe care o avem, dimensiune, înălțimea la care ne aflăm, spuseră frunzele. Frumusețea noastră este de nedescris, așa cum suntem, suntem mulțumite. Când plouă, voi muritorii vă asundeți fie în case, fie sub umbrele, dar noi știm cu adevărat ce înseamnă ploaia. Noi, la fel ca și voi, niciodată nu știm când ne va fi sfărșitul ....Noi în unitate ne facem timp să privim ce e în jurul nostru, noi trăim ca și voi și respirăm același aer. Viața noastră se termină tot cu bucurie. Noi facem tot ce putem, cât de mult putem, până în momentul în care vântul ne poartă spre cealaltă lume. Vântul ne e prieten adesea, dar un simplu moment ne transformă în dușmani-moartea. Vântul, deci, ne e prieten și dușman. Credem că la fel e și între relațiile dintre oameni, unde există atâtea relații superficiale și discuții egoiste și la fel ca vântul, la un moment dat atitudinile acestora vă omoară.....Priviți-ne frumusețea....priviți cum Dumnezeu are puterea să ne coloreze. Mai întăi suntem verzi....iar apoi ne îngălbenim.....și tot așa ...am ajuns la concluzia că viața e ca o culoare....ce în timp e din ce in ce mai intensă, până în momentul în care se ajunge la părțile întunecate.

-E genial, afirmă muritorul, n-am crezut vreodată că frunzele, copacii, pot vorbi....e minunat....și-mi pare rău....că-n viața asta ca o frunză....eu nu-mi fac timp ....să privesc....să spun cândva că am văzut și înțeles eu lumea-n care am trăit. >> 

(Lutenco Nelea)