Încet, la geamul meu apari, tu, al naturii blând decor,
Dorind să fii găsit, să fii privit, chiar şi de orice trecător.
Acolo stai, luceşti nespus, ca strălucirea absolută
Luceşti în ochii mei, luceşti nespus, să mă trezeşti din iarna adormită.
Dar oare nu e primăvară, oare nu e cald afară?
Şi dintr-o dată, răspunsul rece, în minte tot mai mult se face auzit,
Iar eu înşelegând că, da! natura s-a trezit demult, doar că eu nu m-am trezit.
Tu, luno, la geamul meu apari şi mă priveşti îndelungat
Şi nu zâmbeşti şi nu vorbeşti, nu mă cunoşti sau m-ai uitat?
Când fiecare clipă tu povesteai de stelele ce prieteni-ţi sunt
Cum cerul nopţi-nveseleai, cum mă făceai ades să râd...
Oare-ai uitat, sau ce se-ntâmplă? De ce eşti atât de limitată?
Căci mi-amintesc că mai demult, luceai doar pentru mine şi nu doar o singură dată.
Amintirile în mintea mea abundă şi încerc să le opresc,
Dar ele, parcă, tot mai tare îndrăznesc.
Fiecare loc, aproape, de tine, luno-mi aminteşte
Şi tot ce pot cuprinde între pleoape mai clar în gând mi se iveşte.
Încet, m-apropii eu de geam şi vin mai mult spre tine,
Dar tu,unde eşti tu? Nu mai vorbeşti cu mine?
Tu nu mai eşti acolo, dar oare unde eşti?
Se pare că te-ai dus şi pentru alţii să luceşti.
Lutenco Nelea-16 ianuarie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu