De ce sădim?

De multe ori, în lumea aspră
Ne-oprim și-n urmă noi privim,
Găsim noroi, un bine-o ură,
Și liniștiți ne amăgim.

De multe ori, ne-oprim deodată,
Cu inima să judecăm,
Uitând că Isus azi mai poate,
Să ne mai ierte cum iertăm.

Ce ai sădit în lumea asta,
Și ce-ngrijești atât de mult?
De ce sădim ades cu ură,
De ce viața-nseamnă lut?


Cum semănăm așa culegem,
De nu aici, atunci în veșnicie,
Fără să vrem, spre cer sau iad, cu toții mergem,
Spre a culesului împărăție.

Nu te gândi că ale tale vorbe multe,
Nu-s auzite de Isus,
Căci cel ce a creat urechea,
Să nu audă ce ai spus?

Nu te-amăgi, căci Isus vede,
Și inima și tot ce ești tu în ascuns,
Grăbește-te de vino astăzi,
Ca să lucrăm cu toți în via lui Isus.

Să semănăm cu bunătate, cu dragoste și cu răbdare,
Să semănăm căci mâine poate,
Îl vom vedea venind sub soare.

Și de va fi grădina ta murdară,
Și ne-ngrijită-n multe ierburi,
Adâncă va mai fi durerea,
De-a nu putea privi spre ceruri.

Dar dacă pe Isus Tu Îl aștepți,
Cu inima-ți curată toată,
El te-a lua cu drag de mână,
Și te va duce-n cerul dulce,
Ca să îți dea pe veci a sa răsplată.